Vis

M-am trezit cu sufletul invadat de zambete.

Am visat o scena mirifica si pentru cateva clipe am fost cuprinsa de o fericire pe care am atins-o candva... Eram cu mai multi prieteni si toti aveau copii, mai putin noi, dar de undeva - nu stiu de unde - a aparut o fetita cu carlionti si ochi mari, care mi s-a asezat in brate. Mie... De ce mie? Stiu ca emotia pe care o simteam era de incantare, amestecata cu nelamurire. In mintea mea rationalizatoare, fetita trebuia sa mearga la unul din prietenii nostri, care aveau deja copii. Eu nu prezentam interes... Dar nu a fost asa. Ea m-a ales pe mine...
Mi-aduc aminte ca m-am trezit zambind, cuprinsa de o liniste deplina... Toate spaimele mele si gandurile negre disparusera... Chiar si intrebarea lui G. "Vom fi oare parinti batrani?" a disparut din mintea mea. Nu a ramas decat liniste si speranta...

Ademar Barros - Vis de Craciun

Am avut un vis în noaptea de Craciun
Mergeam pe o plaja, iar Domnul pasea alaturi de mine.
Pasii ni se imprimau în nisip, lasând o urma dubla:
una era a mea, cealalta era a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri reprezenta
o zi din viata mea.
M-am oprit ca sa privesc în urma
Si am revazut toti pasii care se pierdeau în departare.
Dar am observat ca în anumite locuri,
în loc de doua urme, nu era decât una singura.
Am revazut filmul vietii mele.
Ce surpriza !
Locurile în care nu se vedea decât o singura urma corespundeau
cu zilele întunecate ale existentei mele:
zile de neliniste si de rea vointa,
zile de egoism sau de proasta dispozitie,
zile de încercari si de îndoiala,
zile de nesuportat...
zile în care si eu fusesem de nesuportat...
Si atunci, întorcându-ma spre Domnul, am îndraznit sa-i reprosez:
„Totusi, ne-ai promis ca vei fi cu noi în toate zilele !
De ce nu ti-ai tinut promisiunea ?
De ce m-ai lasat singur în cele mai grele momente din viata,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie de Tine ?”
Iar Domnul mi-a raspuns:
„- Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut decât o singura urma de pasi pe nisip,
sunt zilele în care te-am purtat pe brate.”

Deznadejde

"Deznadejdea e un ultimatum dat lui Dumnezeu" - spunea cineva demult...
De cate ori am avut si eu sufletul plin de deznadejde si ce gust amar are... Ma lupt cu mine sa-mi scot din suflet aceasta molima. Cat de mult ma sleieste si cat de mult ma straduiesc sa ma ridic si sa ma bucur de viata si de ceea ce am...
De-abia dupa ce am pierdut sarcina, am realizat cat de mult imi doresc un copil si ca doar un copil ar putea sa-mi lumineze viata si sa umple golul atat de adanc din sufletul meu.
Stiu ca, desi a trecut mai bine de un an de atunci, nu sunt vindecata, iar sufletul meu e ciopartit, oricat as vrea sa para altfel si oricat m-as amagi... In momentul asta ma simt uitata si atat de trista... Imi doresc ca Dumnezeu sa ma ierte, caci stiu ca voi regreta trairile pe care le am acum... Dar le am, sunt ale mele si nu mi le pot nega.
Intreg universul meu se ivarte in jurul uni singur vis - sa fiu mama si a unei singure dorinte - sa mi se implineasca visul...
M-am intrebat de multe ori de ce doare atat de mult si nu am gasit raspunsul; cred ca nimeni nu il are. Dar din pacate stiu doar ca nu sunt singura si ca sunt multe suflete de mama chinuite de durerea cruda a pierderii.
Poate cine stie, candva Cineva se va indura de suferinta mea. Cand? Numai El stie...

Oui, je regrette quelque chose...

Non ! Rien de rien...
Non ! Je ne regrette rien

http://www.box.net/shared/au88sbez1f


Nu pot spune cuvintele astea cu toata sinceritatea, desi e vorba de viata mea. Ceva regret, iar regretul vine din tot sufletul meu. Daca as putea sa ma intorc in timp, in urma cu 10 ani, si sa aleg altceva... Daca... Dar nu pot. Asa ca nu imi ramane decat regretul si durerea pe care o simt pentru o zi atat de trista pentru mine.
10 ani...
Cat de mult mi-as dori sa fi putut schimba alegerea mea... Ce ma intrista atunci, acum m-ar inalta la cer, m-ar face sa ma simt un om implinit, o femeie intreaga. Desi consientizam greseala pe care o faceam, am continuat sa o fac, intrezarind parca zbaterea mea de acum...
Nu e un zbucium inutil, e doar consecinta alegerii mele...

Imnul dragostei - I Corinteni 13, 1-13

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă;

dragostea este binevoitoare,

dragostea nu pizmuieşte,

nu se laudă,

nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,

nu caută ale sale,

nu se aprinde de mânie,

nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate,

ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă,

toate le crede,

toate le nădăjduieşte,

toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Credinta, Speranta si Dragoste

Traiesc si incerc sa ma bucur de ce imi ofera viata... sansa unui nou inceput, a abandonarii unor momente care au durut si care mi-au firat linistea, sansa sa descopar, pentru a nu stiu cata oara cat de mult ma iubeste cel de langa mine, sotul meu, alaturi de care am simtit inca din prima clipa (chiar stiu care si cand a fost acea prima clipa) ca e sufletul meu pereche.

Ma rog lui Dumnezeu sa imi lumineze calea si sa ma ajute sa aflu voia Lui si sa ma intareasca. E atat de dureroasa deznadejdea... Din pacate am simtit-o de atatea ori... Te otraveste si te transforma intr-un biet suflet chinuit, chircit de grija si neputinta. Doar alaturi de El am reusit sa aflu din nou linistea, mergand in casa Lui si rugandu-ma...

Pot spune ca sunt intr-o perioada grea din viata mea... De ce? Pentru ca am vazut cat de mult doare sa muncesti intr-un loc in care te sufoci si in care se pierde orice urma de frumos din tine. Din pacate acolo am aflat cu timpul ce inseamna dezamagirea, oboseala, tradarea, inutilitatea, ura, dispretul, munca in zadar, lehamitea, trandaveala, amanarea, sufletul pus pe tava si tarat, vorbele intoarse, cuvinte atent mestesugite care nu fac altceva decat sa zugraveasca intr-o nuanta gretoasa de roz o realitate gri si sumbra, care se acunde in spatele unor zambete inocente ale unor copii nevinovati, dar batuti de soarta... Din fericire, am gasit puterea sa iert, sa las locul meu altuia, care poate se va potrivi mai bine acolo, nu ca o piesa din alt puzzle, cum ma simteam eu. Regretul cu care am plecat a fost ca nu am facut pasul asta mai devreme, cu mai bine de un an in urma cand am inceput sa deschid ochii si sa vad limpede ca zbaterea mea era complet inutila.

Dar, in viata invatam si din experientele negative (cred totusi ca numai din ele invatam... cel putin pentru mine asa a fot) si acolo am avut parte de multe... Daca nu as fi trecut prin momente grele, poate nu mi-as fi dat seama cata nevoie am de Dumnezeu si cat de singura sunt fara El. Acum cateva zile (pe 9 noiembrie) se implinea un an de cand mi-am deschis sufletul in fata Lui si am facut ce nu facusem de mai bine de 11 ani.

Acum sunt in pragul unui nou inceput. In viata mea se contureaza un nou drum, care cine stie unde va duce, daca voi pasi pe el sau nu. Acum imi doresc asta, dar ma tulbura si gandul ca au trecut 10 ani din viata mea pe care mi i-am petrecut invatand si lucrand intr-un domeniu pe care l-am iubit. Dar, tot raul e spre bine...

Credinta, Speranta, Dragoste

Ganduri...

Rabdare, rabdare, rabdare...
Pana cand? Pana unde?
Poate pana in momentul in care devii stapan pe gandurile tale, doar pe ele. Atat.
Pe nimic altceva nu poti fi. Nici macar pe propria viata, sau de ce nu, propria moarte. Nu iti apartine nici una nici alta.
Doar gandurile sunt ale tale si emotiile si amintirile. Si poti alege daca vrei sau nu sa le scoti la iveala. NU e lucru usor sa te deschizi. Sa infloresti si apoi sa te ofilesti, sa te scuturi... Dar intotdeauna ramane ceva in urma ta. Acel ceva astept si eu si de aceea imi spun mereu: rabdare... Mi-e greu uneori, dar e ceea ce traiesc acum.
Ma gandesc ca as fi putut fi deja mama, dar nu... Poate cine stie cand, voi fi... Pana atunci astept si ma impac cu mine insami. E atat de greu sa fii in pace cu tine, cu gandurile tale, cu asteptarile si dorintele tale...
Poate ceea ce ne dorim noi la un moment dat, daca vine in acel moment e total nepotrivit pentru noi si poate ne "asteapta" altceva dincolo de dorinta noastra.
Asa simt si eu acum. Stiu ca dorinta mea se va implini candva, cand va fi cel mai potrivit moment, fara ca eu sa intuiesc asta acum. Peste ani, privind in urma voi intelege mai multe. Asa cum am inteles lucruri pana acum.
Daca era sa fiu mama in februarie 2009, nu as mai fi avut "sansa" sa devin omul care sunt acum. Nu as mai fi avut timpul sa plang ce era de plans, sa regret tot ce aveam de regretat, sa traiesc ce am trait in acest timp de un an si ceva de cand am pierdut sarcina.
Acum un an si o luna eram cea mai fericita femeie. Si pe langa fericire, traiam si o mare neliniste. Stiam de atunci ca viata mea se va schimba. Credeam ca voi deveni mama. Dar nu a fost asa si dupa doar 8 zile am cazut in cea mai mare durere pe care o traisem pana atunci. Visul meu de a fi mama se naruise.
Nu mi s-a naruit insa speranta ca poate intr-o zi imi voi strange si eu copilasul in brate.
Stiu ca va veni si clipa asta si o astept... cu rabdare...

Un inceput si cateva cuvinte...

De ce? Pentru ca am atatea sa imi spun mie, cea de acum si cea care va deveni peste timp. Ar fi pacat sa las viata mea sa se scurga, fara sa-i las posibilitatea de a se retrai in timp.
As putea spune ca e un fel de memorie vie, peste care daca nu am grija se asterne praful si se sterge.... asa cum s-au sters multe clipe, pe care doar le retraiesc si care se amesteca in mintea mea...

Anima mentis sau sufletul mintii...