2 septembrie 2009

Ganduri...

Rabdare, rabdare, rabdare...
Pana cand? Pana unde?
Poate pana in momentul in care devii stapan pe gandurile tale, doar pe ele. Atat.
Pe nimic altceva nu poti fi. Nici macar pe propria viata, sau de ce nu, propria moarte. Nu iti apartine nici una nici alta.
Doar gandurile sunt ale tale si emotiile si amintirile. Si poti alege daca vrei sau nu sa le scoti la iveala. NU e lucru usor sa te deschizi. Sa infloresti si apoi sa te ofilesti, sa te scuturi... Dar intotdeauna ramane ceva in urma ta. Acel ceva astept si eu si de aceea imi spun mereu: rabdare... Mi-e greu uneori, dar e ceea ce traiesc acum.
Ma gandesc ca as fi putut fi deja mama, dar nu... Poate cine stie cand, voi fi... Pana atunci astept si ma impac cu mine insami. E atat de greu sa fii in pace cu tine, cu gandurile tale, cu asteptarile si dorintele tale...
Poate ceea ce ne dorim noi la un moment dat, daca vine in acel moment e total nepotrivit pentru noi si poate ne "asteapta" altceva dincolo de dorinta noastra.
Asa simt si eu acum. Stiu ca dorinta mea se va implini candva, cand va fi cel mai potrivit moment, fara ca eu sa intuiesc asta acum. Peste ani, privind in urma voi intelege mai multe. Asa cum am inteles lucruri pana acum.
Daca era sa fiu mama in februarie 2009, nu as mai fi avut "sansa" sa devin omul care sunt acum. Nu as mai fi avut timpul sa plang ce era de plans, sa regret tot ce aveam de regretat, sa traiesc ce am trait in acest timp de un an si ceva de cand am pierdut sarcina.
Acum un an si o luna eram cea mai fericita femeie. Si pe langa fericire, traiam si o mare neliniste. Stiam de atunci ca viata mea se va schimba. Credeam ca voi deveni mama. Dar nu a fost asa si dupa doar 8 zile am cazut in cea mai mare durere pe care o traisem pana atunci. Visul meu de a fi mama se naruise.
Nu mi s-a naruit insa speranta ca poate intr-o zi imi voi strange si eu copilasul in brate.
Stiu ca va veni si clipa asta si o astept... cu rabdare...